vineri, 11 februarie 2011

Povestea unui caine

Ma numesc Piki, sunt un caine de rasa (o femela Bichon de culoare neagra) si am 3,7 ani. Cand eram un puisor, am fost adoptata de o familie tare de treaba, formata din Radu, Lili, Eugen si Oana. Dar eu o consider stapana mea pe Oana, adica pe fiica lui Radu si a Lilianei si asta poate pentru ca iubesc tinerii si ea are un suflet bun si nevinovat la fel ca al meu.

Aceasta familie ma iubeste tare mult, ma ingrijeste, ma hraneste bine si sanatos, ma duce periodic la veterinar, ma scot la plimbare mai mereu, mi-au facut si hainute speciale. Si eu ii iubesc tare mult pe toti, pe Oana o ador, ma tin dupa ea peste tot, dorm in camera cu ea, doar ca.... Acum ceva timp, cam anul trecut pe vremea asta, Oana a cunoscut un baiat (si el de treaba) si se iubesc tare mult; se gandesc sa se casatoreasca in 2012, asa ca au plecat sa munceasca in Venetia ca sa stranga bani de nunta. Pe mine m-au lasat cu Radu, ne tinem reciproc companie, pentru ca in casa am mai ramas doar noi 2; si Lili a plecat in Venetia la munca, sa stranga si ei bani pentru zestrea Oanei. Multa vreme am fost putin dezorientata, speriata, am crezut ca ma va parasi si Radu, dar m-am convins ca nu e asa.

Ce sa facem acum? Ne-am cam speriat noi, eu si Radu, cand ne-am vazut dintr-o data singuri intr-o locuinta goala.... dar asta e situatia. Pe Radu il vad cateodata trist, ii e dor de Lili, iar seara intra pe messenger sa vorbeasca cu ea, dar si cu Oana. De cate ori le aud vocea, incep sa latru puternic ca sa ma auda pana acolo, in Italia. Ele se bucura de fiecare data si imi spun bucuroase "Asa, Piki, latra-ne; ne e dor de tine tare mult." Si mie imi e dor de ele, cateodata as vrea sa ma ridic pe labutele din fata si sa le ling pe obrajori prin intermediul calculatorului, asa cum faceam cand ma jucam cu ele si-mi exprimam iubirea fata de ele.

Pana una alta, nu-mi ramane decat sa astept momentul reintoarcerii.... Si cand ma gandesc ca voi, oamenii, nu credeti ca noi, animalele, va iubim enorm! Si va rog din tot sufletul sa luati in grija cate un mic animalut si iubiti-l din tot sufletul, nici nu va imaginati cu cata iubire va putem recompensa.

                                                                Piki



                                      Piki si eu, proprietara blogului

Piki si Oana, in centrul fotografiei


sâmbătă, 5 februarie 2011

Reteaua de socializare....

Mania "Facebook" a cuprins o parte din populatia Terrei. Se spune ca daca nu ai cont de Facebook, practic nu existi. Intram acolo sa aflam vesti noi despre diferite persoane si sa vedem poze noi ale cunostiintelor, amicilor, prietenior sau doar ca sa vedem pozele unor necunoscuti in cele mai noi, diferite si inedite ipostaze. O parte dintre cei de pe Facebook au fost acaparati de jocul/jocurile de pe acest site (ne construim case, ferme, familii; practic traim intr-o lume virtuala).

Ne alaturam diferitelor cauze, sustinem tot felul de proiecte ( copii bolnavi, oamenii la necaz, boicotam scumpirea benzinei sau se vrea demiterea diferitilor oameni politici).
Cum facem o poza noua, o postam pe acest site.

De curand, s-a realizat si un film numit "Reteaua de socializare" ("The social network") - in regia lui David Fincher -, filmul dezvaluindu-ne cum a luat "nastere" acest site revolutionar, dar si evolutia lui pana in prezent, filmul primind 4 premii Globul de Aur.

Vrem sau nu, ajungem sa avem un cont Facebook. De exemplu, eu multa vreme am refuzat sa am un cont pe acest site, pana cand si eu am fost infectata cu acest "virus".

Deci, ce facem? Suntem independenti, nu ne lasam acaparati de Facebook? Sau... ne vedem pe Facebook? :)))