joi, 25 noiembrie 2010

Verisorii mei

Sunt singura la parinti, nu am frati sau surori. De multe ori am simtit  nevoia unui frate sau a unei surioare, poate si de aceea m-am inteles foarte bine cu verisorii mei, Oana si Eugen. Mama mi-a spus ca atunci cand eram mica ii numeam fratii mei. Eugen imi seamana intr-o oarecare masura la caracter, e mai sensibil, este inteligent, are prea multa incredere in oameni si asta nu este bine, pentru ca ceilalti pot profita de aceasta incredere. Oana e mai "lipicioasa", intra mai usor pe sub pielea oamenilor, se face mult mai usor placuta decat mine si Eugen. Plus ca  este frumusica foc si isteata. E bine ca ea nu le acorda din prima incredere oamenilor.

Acum 4 ani, la 2 luni dupa absolvirea liceului, verisorul meu Eugen a plecat la Milano (Italia) ca sa castige bani pentru un trai mai bun, desi tocmai se inscrisese la facultate, iar parintii lui i-ar fi asigurat costurile scolare. Acolo si-a strans bani si si-a cumparat masina mult visata si cu care se mandreste tare mult, si-a ajutat parintii si surioara (isi iubeste foarte mult sora si ii face toate poftele, i-a cumparat un computer plus alte lucruri pe care si le cumpara fetele de obicei). Inca nu vrea sa se intoarca in tara, motivind: "In Italia castig si 2000 de euro lunar, aici nu castig mai mult de 200-300 euro lunar. De ce as veni in Romania deocamdata?". Are dreptate.

Verisoara mea Oana a absolvit anul trecut liceul, a facut un curs de coafeza, dar nu i-a placut prea mult ce a invatat pe acolo si s-a gandit ca cel mai bine ar fi sa se reprofileze. Intr-un an de zile a lucrat ca promoter, (facand reclama pentru diverse produse cosmetice sau pentru cei de la Alexandrion) sau a lucrat ca ospatarita (iar patronul de la terasa unde a lucrat si-a batut joc de munca angajatilor, neplatindu-le munca prestata la acea terasa).
Asa ca Oana s-a decis sa plece si ea in Italia la fratele ei, gandindu-se ca aici nu prea are prea multe sanse sa realizeze ceva. In decembrie Oana va pleca in Italia si va incepe imediat sa lucreze. Deja prietenul ei a plecat de o luna, tot la Milano si lucreaza la aceasi firma ca si verisorul meu, iar prietena cea mai buna a Oanei lucreaza tot in Italia. 

Azi am fost in vizita pe la Oana si la plecare, cand m-a luat in brate - gest care m-a surprins putin, nu a mai facut asta de mult timp -, i-am spus: "Oana, imi vine sa plang, nu vreau sa pleci, o sa-mi fie dor de tine." 

"Si mie imi va fi dor de tine, dar nu am ce face...trebuie sa plec", mi-a zis ea, emotionata.

Mi-a spus ca Piki, cainele ei si vedeta familiei, parca presimte ca ceva se intampla cu ea ....poate chiar presimte ca va pleca din tara si se tine tot timpul dupa ea si nu o scapa deloc din ochi.

Asa ca, in curand, voi ramane fara ambii verisori. Cine stie cand vom mai fii toti trei in acelasi loc. Dar nu avem ce face. Timpul trece, lucrurile se schimba, iar noi trebuie sa ne conformam.

luni, 8 noiembrie 2010

La multi ani!

Consider ca urarile sincere, venite din suflet, bucura mult mai mult pe sarbatorit.

Asa ca astazi, Mihai, iti doresc sa fii fericit in viata, multa sanatatate ca-i mai buna decat toate si toate dorintele sa ti se indeplineasca.
Iti doresc distractie placuta si sa fi inconjurat de cei dragi, apropiati tie. 
LA MULTI ANI, MIHAITA!


duminică, 7 noiembrie 2010

Regrete eterne!


De la un cardiac, cordial
De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.

Poezie scrisa de Adrian Paunescu, 31 octombrie 2010, Bucuresti, Spitalul de Urgenta

marți, 2 noiembrie 2010

Cititi, va rog!

Accesati urmatorul blog, o sa va placa. Nu veti regreta, va asigur.

E doar la un click distanta si veti citi postari interesante. Haideti, puneti mana pe mouse si dati click stanga pe linkul urmator  http://puiumihai-iuliu.blogspot.com/