marți, 23 iunie 2009

Vanity fair - Balciul desartaciunilor

Cat traim, viata ne duce pe cele mai nebanuite cai. Fiecare din noi ne facem planuri, avem idealuri; dorim sa ne gasim iubirea, sa iubim si sa fim iubiti, sa avem un servici care sa ne asigure un trai fara griji, sa avem copii, sa fim inconjurti de cei dragi, sa calatorim, sa cunoastem cat mai multe lucruri etc., etc. Vrem sa facem cat mai multe in viata asta pamanteasca. Cateodata ne certam ca chiorii pentru niste prostii si nu realizam nimic. Sau trecem pe langa lucrurile cu adevarate importante fara sa ne pese. Ori uitam sa ne mai bucuram de lucrurile simple ale vietii.

Doar ca uitam de cea mai importanta persoana din viata noastra, de Dumnezeu. Oare suntem asa de preocupati cu lucrurile materiale incat sa uitam de Cel care ni-a dat viata? De curand, eu am inceput sa citesc in Biblie, trebuia sa fac asta mai de mult. Si stiti ce bine ma simt? Stiu ca daca respectam cuvantul Domnului, devenim mai intelepti si cele enumerate mai sus vor veni singure.
Cu Dumnezeu alaturi, toate celelalte se rezolva, nimic altceva nu mai conteaza. Totul va parea mult mai usor! Trebuie doar sa vrem.

Reactia ciudata a asa-zisei prietene de pe blog, "Adriana"


Dragi cititori ai blogului meu,

Probabil ca ati citit postarea despre prietenia mea cu "Adriana" ("Oare ce inseamna prietenia"). Aceasta nu s-a lasat fara urmari. Sa va povestesc...

Azi, 23 iunie 2009, ora 10.15, am primit un sms de la "Adriana". Il redau mai jos:

"Mihaela ai grija ce mai scrii pe net da? Eu nu te-am barfit niciodata! Daca m-am intalnit cu x...... crezi ca nu aveam altceva ce vorbi decat despre tine? Si spre deosebire de altii care se dadeau drept “prieteni” ea m-a ajutat foarte mult cand aveam nevoie! Si daca am fost la nunta la ea care e problema ta? Daca tu nu ai bagat-o in seama cand v-ati intalnit pe strada, ca iti dadea si tie invitatie! Si vezi ca stiu si eu multe despre tine si as putea sa scriu un roman dar nu ma complik cu “prietene” ca tine! Si cu x...... o sa vorbesc mereu, chiar daca e plekata! Toate cele bune iti doresc si tie".

Dragii mei, sa va spun de ce ea a preferat sa-mi trimita mesaj pe mobil in loc sa posteze pe blog comentariile: mesajul este o amenintare subtila sa nu mai scriu despre ea ceea ce eu stiu din spusele ei, bineinteles. Ceea ce denota ca ea si-a mintit tot timpul familia. De exemplu: daca avea restante la facultate, nu le spunea parintilor, facea rost de bani din diverse parti, iar apoi din banii primiti de la parinti ca sa-si plateasca facultatea, ea de fapt isi platea datoriile, ramanand mereu cu restante financiare la facultate. Asta este un exemplu usor...

Ceea ce am vrut eu sa scot in evidenta prin postarea despre "prietenia" cu ea, a fost dezamagirea mea in privinta loialitatii ei fata de mine. Ea tot timpul ma iscodea pentru ca apoi sa furnizeze informatii despre mine celeilalte colege (plecata in strainatate), cu parintii careia eu si familia mea ne aflam in divergente. "Adriana" are un caracter urat, de asemenea un comportament ciudat. Este parerea mea si nu mi-o poate schimba nimeni. Am dreptul sa-mi exprim pe blog propriile-mi pareri, fiind protejata juridic.

Pur si simplu, ea m-a tradat. Nu ma supara prietenia ei cu cealalta colega, ci modul ei de a ma chestiona in ideea de a transmite informatii familiei acelei colege (in special mamei, care este extrem de curioasa, interesand-o persoana mea si evolutia mea sociala).

Exemplific: de curand, am primit un mesaj de la "Adriana" sa ne intalnim. Ea de fapt vroia sa afle despre mine la momentul respectiv ce probleme mai am pentru a difuza apoi "mamei curioase" a celeilalte colege cu care ea este prietena. Ce ma face sa cred asta? Felul in care ma iscodea in momentele mai deosebite din viata mea de familie si sociala. Pana in aceste evenimente, ea nu a dat niciun semn de viata. Precizez: "mama curioasa" locuieste cu mine in bloc, pe aceasi scara si vrea sa stie totul despre mine si familia mea.

"Adriana" este tinta acestei femei si se lasa cu buna stiinta folosita, pentru ca au acelasi caracter.

Aceasta este constatarea mea, draga "Adriana" si nu ma insel. Tot timpul ai ascuns relatia ta cu aceasta familie. Inca un indiciu ca tu ai facut posta intre mine si familia respectiva.

Nu ma mai ameninta ca sti multe despre mine cand de fapt nu sti nimic. Iti este frica ca as putea dezvalui multe despre tine. Desi as putea continua seria dezvaluirilor despre tine, nu o fac fiindca eu nu am caracterul tau. Apropo, ai dezlegare de la mine, de data asta, sa ii spui prietenei tale ca am scris pe blog despre "prietenia" noastra. De fapt, transmite-i mamei acesteia fiindca pe ea o intereseaza mai mult viata mea.

Adio prietenie!

sâmbătă, 20 iunie 2009

ma-putza si oferta de craciun

Eu si "Izabella" ne-am cunoscut la cursurile de masterat si ne-am imprietenit. "Izabella" este o persoana nemaipomenita si foarte glumeata, nu de putine ori m-a facut sa rad cu pofta. O sa va povestesc despre o zi in care "Izabella" m-a facut sa rad cum nu o mai facusem de ceva vreme.

Eram la biblioteca facultatii, studiam pentru sesiunea ce avea sa vina (era cu putin inainte de Craciun). De fapt, doar eu studiam, "Izabella" fusese mai harnica decat mine si ma astepta sa termin de citit.

(Fac o mica paranteza ca sa intelegeti gluma ei si zapaceala mea. Cu cateva zile inainte eu imi cumparasem o mapa, ii placuse si ei si ma rugase sa-i cumpar una, doar ca eu uitasem, ma luasem cu alta treaba:(( )

Eu eram tare concentrata, cand o aud pe "Izabella":
-"Colega, de unde ai ma-pu-tza asta? Vreau si eu", ea...
-"Ce? Ce ai spus ca vrei?", eu...
-"Ma-pu-tza ca a ta!!! ce e asa greu?", ea
-"Pai d-aia nu am", ii zic eu, uitandu-ma lung la ea... Parea prea serioasa, iar eu ma gandeam ca isi bate joc de mine. Eu intelesesem ceva de genul "de unde ai, ma, ....?Vreau si eu!!!!"

Cand m-a auzit, "Izabella" a inceput sa rada cu pofta in biblioteca, eu mi-am dat seama ca ceva-ceva se intampla, dar tot nu-mi pica fisa.
-"Pai nu ai zis ca imi cumperi si mie o mapa ca a ta? Si te-am intrebat de ea. Vreau si eu:))"

mapa= maputza (diminutiv)

Dar nu s-a terminat. Dupa faza asta nu am mai fost in stare sa citesc si am plecat din biblioteca. Ma gandeam la "maputza" cu nabadai a prietenei mele. Oricum trebuia sa mergem la cursuri. Cat am asteptat pe hol, i-am barfit pe colegii nostri:) Ea il ochise pe unul din ei si m-a intreabat ce cred despre el.

"-Merge, merge, nu e de lepadat", eu
"-Hmmmm, cum sa-l atragem incoace?", ea
"-Ia sa vedem....", dar nu apuc sa termin bine ca o aud spunand:
"-E Craciunul, ii spun ca sunt la promotie, trebuie sa profite de oferta mea":))

Asta a pus capac la faza cu maputza (nici nu trecuse efectul); amandoua am ras cu o pofta...toti se uitau la noi, nu stiau oamenii ce patisem. De unde sa stie ei ca noi vorbeam de "ma-putze" si "oferte de Craciun"!!!!!!!! A fost o zi reusita.

"Izabella", nota 10! Esti tare!
P.S.: Izabella e un nume de cod, nu i-am dat numele adevarat.

vineri, 19 iunie 2009

ultimele 2 saptamani

Azi am fost la ortopedie cu inima stransa. Aveam emotii, d-abia asteptam ca medicul sa dea verdictul. Inca ma mai durea piciorul, nu puteam calca tare pe el.

Am ajuns la cabinet, asistenta mi-a dat gipsul jos. Hmmm, piciorul nu se mai desumflase de cand fusesem ultima data. Banuiam ca in conditiile astea voi mai sta imobilizata o perioada. Si am avut dreptate. Am facut radiografia, iar medicul ortoped a zis ca pentru a se vindeca complet, trebuie sa mai stau inca 2 saptamani in gips si apoi sunt mari sanse sa scap de el. Eram incantata ca nu s-a ajuns la operatie, iar daca pentru a fi din nou "pe picioarele mele" trebuia sa mai suport inca 2 saptamani acea "cizmulita", atunci nu-mi ramanea decat sa ascult recomandarea medicului.
Acum, numar zilele pana la "eliberarea" piciorusului meu:))

Asa ca, dragi prieteni si cititori, aveti grija cum calcati. Ca apoi patiti ca mine!:)

P.S.: Am primit acceptul oficial al medicului sa stau la calculator:)).

miercuri, 17 iunie 2009

intalnire cu "invitatie"


S-a intamplat in 2008.....

Ma indreptam spre casa cand m-am intalnit cu Ramona, o fosta colega de scoala generala cu care am ramas in bune relatii. La un moment dat imi zice: "Mihaela, am pus-o de o nunta". Ma uit la ea putin incruntata, nu intelesesem bine ce imi spusese. "Da, pai cine se marita? La cine te duci?", intreb eu.

Si am vazut ca incepe sa rada cu pofta. "Eu ma marit, sa pui bani la ciorap ca esti invitata":)). Am ras si eu cu pofta de comicul situatiei si am inceput sa o "interoghez" despre viitorul sot (cine e, de unde pana unde, ce lucreaza, cati ani are, e serios etc., etc), parca eram o soacra. "Pai, Miha, ai uitat? Ti-am zis ca ies cu un baiat. Am fost colegi de servici." "A, da?", eu mirata. Se pare ca memoria imi juca feste, mi-aduceam aminte doar franturi.

Bineinteles ca m-am dus la nunta ei, doar ca singura... in urma cu o luna ma despartisem de prietenul meu de atunci. Noroc ca mama Ramonei ma cunoaste de atatia ani (de vreo 20 ani, din cls. intai) si nu m-a lasat singura, am stat alaturi de dansa la masa. M-am pozat cu mireasa, iar la final, am prins buchetul:)). Eram asa incantata.

Iar in primavara lui 2009 familia celor 2 porumbei s-a inmultit cu o fetita. E o scumpete, Ramona o scosese la plimbare cand am vazut-o pentru prima data. Si am aflat ca o cheama Mihaela Adriana:) Asa, asa, "Mihaela", ca pe mine, se putea in altfel?!:)

Sa le traiasca fetita si sa fie fericiti!

marți, 16 iunie 2009

idiotenia patronilor

Intamplarea pe care o voi spune a avut loc acum cativa ani.

Fiind la final de facultate, incepusem sa-mi caut un loc de munca. Imi depusesem C.V.-ul la mai multe firme. Si sunt chemata la interviu de una din ele. La ora stabilita am intrat in sediul societatii respective si...m-am inecat pur si simplu din cauza fumului des de tigara de acolo. Eu nu sunt fumatoare si sunt alergica la fumul de tigara. M-am uitat cu atentie si prin ceata formata de fum am observat doua persoane, o femeie si un barbat. I-am salutat si le-am spus ca am venit la interviu. Mi s-a spus sa astept pe canapea. M-am conformat si din lipsa de activitate am inceput sa privesc cu atentie in jur (prin fumul de tigara) si am vazut un birou mare impartit in doua printr-o perdea. In jumatatea de incapere in care ma aflam eu se gasea biroul secretarei, iar in cealalalta jumatate isi desfasura activitatea patronul. Nu eram asa incantata de acel "design". Dupa cateva minute sunt chemata de patron la interviu. Mi-au fost puse intrebarile standard (ce scoala ai terminat, de ce vrei sa lucrezi la noi etc., etc.), iar spre final... fiti atenti/atente:

"- Ce salariu ai vrea sa primesti?", intreaba patronul.
"-5 milioane," raspund eu
"-Brut sau net?", patronul...
"-Net, normal", eu...
"-Pai, ai familie?", el...
"-Pai ar trebui sa am ca sa cer salariul asta? Credeti ca as putea creste un copil doar cu 5 milioane?", raspund eu consternata.

Nu a mai continuat interviul, mi-a multumit pentru prezenta si mi-a dorit toate cele bune. La fel am procedat si eu. Bineinteles, am plecat bucuroasa de acolo, vroiam la aer liber, nu as fi lucrat in aerul acela inecacios si nici pentru un om care considera ca pentru a cere un salariu asa "mare" trebuia sa am familie.

Inca o data se adeverise ca majoritatea patronilor vor munca multa pe bani putini, iar daca ai tupeul sa ceri mai mult (trebuie sa stim sa ne mai si respectam, noi ne oferim serviciiile, iar patronii au nevoie de ele) se supara si considera ca trebuie sa ai cine stie ce motive pentru a face acest lucru.

luni, 15 iunie 2009

preotul care isi iubeste aproapele... de gen feminin


O vorba spune: FA CE ZICE POPA, NU CE FACE POPA. Adevarat graieste!

La un moment dat(prin 2008), eram intr-o situatie mai complicata si nu prea vedeam cum as putea sa gasesc rezolvare. Trebuia sa dau de o anumita persoana, nu mai stiam nimic de ea, dar habar nu aveam cum sa fac asta. Intr-un final, am rezolvat. Dar sa va povestesc cum am facut asta.

Storcandu-ne mintile (eu si mama) cum sa rezolvam situatia, ne-am dat seama ca exista o persoana care ne-ar putea ajuta, un preot care putea sa intermedieze reluarea legaturii cu persoana pe care o cautam (preotul, dar si persoana respectiva, locuiesc in alta localitate). Preotul respectiv era o cunostiinta comuna, nici noi nu ne dadusem seama cum uitasem de el.... I-am telefonat in prezenta mamei. Preotul parea binevoitor, chiar incantat ca ne poate ajuta, dar mai ales ca auzea o voce de domnisoara :)) la telefon care ii cerea ajutorul. Uitasem un amanunt, si anume zvonurile ca ar fi un mare afemeiat. La finalul conversatiei, preotul cel binevoitor mi-a promis ca ma va ajuta si ca ma va suna sa imi spuna ce a aflat, iar atunci cand va avea ceva timp liber ar vrea sa vina sa vorbim. Ce era sa fac? Am acceptat. Intr-adevar, am obtinut informatia de care aveam nevoie, iar cand preotul s-a autoinvitat la noi acasa, i-am spus ca nu se poate, mai bine ne intalnim in oras, mentionand ca o sa vin impreuna cu mama:)). Fiind prin luna martie (ziua mamei, a femeii), am primit de la preot cadouri si eu si mama.

Ca sa nu stam pur si simplu in picioare, hotaram sa mergem la un bine cunoscut fast-food sa servim ceva. Acolo, discutand cu parintele, la un moment dat am avut impresia ca se uita la mine mai ciudat, parca cu subinteles. Am zis ca mi se pare si am trecut peste acest lucru.

Dupa ce am reluat legatura cu persoana pe care o cautasem cu disperare, am sunat, totusi, sa-i multumesc preotului pentru ajutor. Si am avut inca o surpriza cand preotul imi spunea la telefon:
-"Dra, daca vreodata vei avea nevoie de cineva pe care sa te bazezi, care sa-ti fie alaturi si sa-ti ofere ajutor si dragoste neconditionata... acela sunt eu si sa apelezi la mine!!!!!!!"

Facusem niste ochi mari cat cepele si ma uitam lung la mama, dadusem pe speaker special ca sa am martori ca nu aud anapoda. Mama se uita si ea lung. Deci, nu intelesesem gresit. Ca sa nu mai lungesc discutia, i-am multumit si am zis "la revedere". Apoi ne-am crucit. Preotul crezuse ca sunt o persoana credula, naiva si ca avansurile lui verbale si privirile lui insistente ma dau pe spate. Probabil ca alta data profiatase de naivitatea altor fete, asa-zise enoriase. Eram consternata de fatarnicia acestui slujbas al lui Dumnezeu si reprezentant al bisericii ortodoxe.

duminică, 14 iunie 2009

oare ce inseamna prietenia?


Zilele trecute stateam la tv, dar gandurile mele erau in alta parte (ma gandeam la mine, la ce se intampla in jurul meu, ma gandeam ca timpul trece asa repede etc., etc.). Eram concentrata cand am primit sms-ul de la o asa-zisa prietena. Ma invita in oras, sa ne intalnim. M-a surprins mesajul ei, mai ales ca se intamplasera asa multe intre timp, nu mai vorbsem cu ea de cateva luni.

Sa va povestesc despre asa-zisa noastra prietenie. Nu-i voi da adevaratul nume, o voi numi "Adriana". Oricum, daca va citi articolul, se va recunoaste singura acea prietena.Eu si "Adriana" am fost colege de liceu, apoi de facultate. La facultate, eu aveam cursuri dimineata, ea - seara. Am pastrat legatura dupa terminarea liceului, ne intalneam in oras, la facultate cateodata si vorbeam la telefon, povestindu-ne una alteia ce ni se intampla. Doar ca eu incepusem la un moment dat sa banuiesc ca ea facea posta intre mine si o fosta colega ("Adriana" ii spunea respectivei tot despre mine). "Si ce?", va puteti intreba voi. Uite de ce: respectiva era si este genul de om care doreste sa stie tot despre cei din jur, sa detina controlul, sa nu cumva sa i-o ia altul inainte si vroia sa afle daca eu avansez si ajung mai bine decat ea. Si se folosea de "Adriana". Stateam si ma intrebam de ce "Adriana" facea asta, de ce ma turna repectivei colege? Oare avea asa incredere in ea incat nu-si dadea seama ca este folosita sau o facea cu buna stiinta? Le-am testat pe amandoua si mi-am dat seama ca ma comentau. Atunci mi-am propus sa ma retrag incet-incet din aceasta prietenie cu 'Adriana'!

Am absolvit facultatea si pentru ca angajatorii cereau cunostinte solide de PC m-am hotarat sa urmez un curs de calculatoare. Oare ghiciti cu cine am fost colega? Sunt sigura ca ati ghicit, cu "Adriana". Timpul a trecut, am terminat cursul si "prietenia" mea cu "Adriana" a luat o pauza. Cateva luni nu am mai vorbit, niciuna dintre noi nesunand-o pe cealalta, pana cand.... Pana cand, intr-o zi de vara m-a sunat: "Buna, Miha! Ce mai faci? Hai la concert, mai vorbim, mai bem un suc!" (erau zilele orasului). Indoita, am acceptat! Intalnirea a decurs binisor, am vorbit nimicuri, dar am avut grija sa nu mai afle mare lucru despre mine. Am facut din nou o pauza de prietenie, mai scurta; dar ne-am reluat intalnirile. Poate va intrebati "De ce ai continuat?". La acel moment gandeam ceva de genul "Doamne, apara-ma de prieteni, ca de dusmani am eu grija". Vroiam doar sa stiu pana unde poate ajunge. Desi, recunosc, cateodata imi parea rau ca procedase asa, puteam sa fim prietene cu adevarat. Amandoua lucram, fiecare cu serviciul si programul ei. Din cand in cand ne intalneam, povesteam si radeam, doar ca eu eram mai prevazatoare, stiind ca ma putea "turna". Nu-mi pasa de relatia ei cu alti oameni, atata timp cat mie nu-mi facea rau.Doar ca, lupul isi schimba parul, dar naravul, ba!!!! Fiti atenti la ce urmeaza.

Toamna lui 2008... Eu eram in concediu de odihna. Coincidenta facuse ca eu fusesem bolnava si tocmai terminasem un concediu medical, iar boala vroia sa recidiveze parca dinadins ca sa nu am un c.o. linistit. Vantul incepuse sa-mi bata prin buzunare, tocmai schimbasem ultima bacnota de 100 lei noi si asteptam cu nerabdare ziua salariului. Intr-o duminica o sun pe "prietena" mea pe mobil si nu raspunde. Asa ca am incercat si acasa la ea, pe fix. Si ce aflu de la mama ei, care a raspuns la telefon? "Adriana" era la nunta respectivei colege (vecina cu mine de scara si bloc), d-aia nu raspunsese la mobil, probabil nu-l auzise. Ca un facut, imediat dupa ce aflu asta, ma suna si imi zice:

- "Am vazut ca m-ai cautat, s-a intamplat ceva? Sunt la...."
- "La nunta, stiu, tocmai am aflat de la mama ta unde esti", raspund eu.

(Mentionez ca mama mea chiar a vazut-o pe mireasa in ziua aia insotita de o tanara imbracata in roz care semana cu "Adriana", dar nu era sigura ca ea este.)

Pur si simplu a amutit, se vazuse descoperita. Desi nu am inteles de ce reactionase asa, mentionez ca eu nu sunt genul de om care sa interzica prietenia intre anumite persoane, atata timp cat pe mine nu ma afecteaza in mod negativ. Fiecare e liber sa faca ce vrea, nu poti fi prieten cu toata lumea. Am incheiat convresatia, eram inca o data dezamagita de comportamentul ei. Bineinteles ca nu a mai cutezat sa ma sune, dar nici la bipuri nu mai raspundea. Acum o faceam dinandis, o cicaleam, stiam ca nu mai raspunde. Mi se luase si mie de rautatea ei. Pana cand, intr-o seara, incepem sa vorbim pe mess (minune!!!) si aflu ca nu-mi raspunsese la bipuri pt ca fuseses ocupata, plus ca avea probleme. Hmmmm... vorbise la mobil cu niste aiuriti cu care se cunoscuse pe net si ii venise factura in valoare de 4 milinoane lei vechi; cu asta era ocupata asa rau incat nu-mi putuse raspunde:)). "Asa iti trebuie", mi-am zis eu. Doar ca asta nu a fost tot. La 2 zile dupa asta, imi cere ajutorul; avea nevoie de bani sa-si plateasca telefonul, altfel ii luau tonul si aflau parintii cu ce se ocupa. I-am spus ca nu am cum s-o ajut (eram in concediu, va amintiti?). Nu trece mult si primesc alt mesaj in care ma ruga sa-i fac rost de niste bani. Atunci am refuzat sa-i mai raspund, mi se luase.

De la acele sms-uri in care ma ruga sa o ajut, pentru mine "Adriana" nu a mai existat. Ce rost avea sa mai reiau legatura cu ea? Niciunul. Chiar uitasem de ea, vroiam sa ma debaresez de astfel de oameni. De obicei ii ocolesc cand ii vad. Pana in iunie 2009, cand mi-a trimis sms-ul. L-am citit si am pus mobilul deoparte, nu ma mai interesa. Nu mai vroiam sa mai fac aceasi greseala, sa reiau "prietenia" cu ea. Cand nu sti sa apreciezi pe cineva, il pierzi.

"Adriana", daca o sa citesti, iti doresc toate cele bune, dar nimic mai mult. Fiecare cu viata ei!

Voi ce ziceti, nu asa e corect????

In prelungiri

In sfarsit, ma duc sa mi se schimbe gipsul.... Ma asez la rand si astept vreo 2 ore. Era intr-o vineri!

Intru si astept medicul sa termine cu alt pacient...eram putin speriata, mai devreme auzisem o femeie tipand in cabinet, doctorul ii rupsese mana ca sa i-o indrepte, gipsul ii fusese pus anapoda etc etc.... Vine, se uita la mine, ii povestesc ce am patit si ii spune asistentei sa-mi dea jos vechiul gips (de fapt, o atela!!!). Si ma sperii, piciorul inca era umflat si vanat, nu-mi placea cum arata. Si dupa expresia medicului, nici dansului. Se gandeste putin si hotaraste: inca 2 saptamani de gips, pentru mine.....o eternitate!!!!

Dar, se putea sa fie liniste in astea 2 saptamani??!! Nu, nu se putea. Realizez ca gipsul se largise putin si ma duc la medic. DIN NOU! Intr-o marti. Nu mai astept la usa... o rog pe mama sa ciocane. Mama a ciocanit si a intrat sa intrebe, amabil, daca se poate sa intru, doar ma durea piciorul, iar gipsul era larg. Dar, nu....asistenta a inceput sa tipe ca nu se poate, cine mi-a zis sa vin de capul meu??? (ea imi zisese: "dra, daca ai probleme cu gipsul, vino aici", iar eu am ascultat-o). Mama a iesit nervoasa. La un moment dat mi s-a parut ca i-a venit sa planga. Ma enervez si eu si plecam din spital asa cum am venit. Adica cu acelasi gips.

Si ma intreb... de ce mai platesc la stat cotizatiile pentru sanatate, ca sa ma besteleasca medicii si asistentii? Uitasem, ei nu sunt ca noi... ei nu mananca, nu merg la baie, nu dorm etc, etc. D-aia ne trateaza de sus, sunt cu mot. Dar tot mai ma duc la medic saptamana asta, inca o data. Eu insist sa mi se schimbe gipsul.

Examenul de masterat...in gips


La urgente, cand mi se comunica ca voi fi fericita purtatoare a unui gips, ma gandeam la examenul de disertatie (in sfarsit terminam masteratul), la cum voi ajunge eu acolo; imi era asa ciuda, aveam nervi si... ma durea piciorul.

Dupa ce rudele, prietenii si cei apropiati au aflat de patania mea, am inceput sa primesc telefoane si vizite. Toti au fost tare draguti. Dar eu aveam in minte un singur gand: cum ajung eu la examen, aflasem ca se tinea la etajul 3 (perfect, nu?!!!). Rugasem o prietena sa ma ajute, dar a intervinit ceva si nu mai putea sa vina cu mine. Si atunci, am inceput sa ma "perpelesc". Am mobilizat cateva persoane si am ajuns la examen. Am facut rost de un cadru metalic care sa-mi usureze deplasarea in sala de examen. Mama a venit sa ma sustina, iar 2 unchi si 1 coleg m-au carat pe scari.

La examen... gipsul m-a plasat in centrul atentiei. Toti vorbeau cu mine, chiar profesorii m-au intrebat pe rand ce am patit si mi-au zis, glumind: "daca iti faceai drum pe la facultate, in loc sa te duci in oras, nu mai cadeai. Sa treci mai des pe aici:))". Dupa un timp am iesit usurata din sala de examen, scapasem. Si am asteptat cuminte la usa, impreuna cu colegii, notele. Toti am luat note mari. Eu si colegul care m-a ajutat am luat 10. Eram asa fericiti! Colegul m-a ajutat sa cobor scarile, am luat taxiul, am ajuns acasa, iar mama pentru ca am fost cuminte si am luat 10, m-a servit cu un tiramisu. Ma simteam iar copil mic.

Asta e viata omului; una buna, alta rea.

istoria blogului...meu

Nu demult am intrat pe mess si am vazut ca una din prietenele pe care o aveam in lista avea la status scris ceva. Dau click. Si descopar ca Denisa isi facuse blog.Incep sa citesc si ma captiveaza. Denisa e ziarista, nici nu ma asteptam sa nu scrie bine... Si o idee a inceput sa-mi incoltesca in minte; sa am un blog. Asa am ajuns eu sa-mi expun intamplarile aici.

ceasul rau


O zi de duminica din mai 2009 si mare plictiseala. Prietenele mele erau toate ocupate, parca se vorbisera... nu aveam cu cine iesi in oras.

Asa ca pana la urma i-am propus mamei o plimbare in parcul din apropiere.... Atunci, culmea... au inceput sa ne sune telefoanele ca "nebunele"... eram cautate:)) Dupa incheierea discutiei, am servit un strudel bun, cumparat de la pizzeria din parc si un mar verde.... pe care il luasem de acasa. Am papat marul si m-am dus sa arunc cotorul la cosul de gonoi. Ma intorc si... fac un pas gresit, alunec exact langa banca unde ma asezasem cu mama, cad cat sunt de mare (1.60m) si incep sa ma vait: "au, au, au". Mama da sa ma ridice, dar... in zadar, nu puteam. Dupa ce am stat pe jos putin, am reusit sa ma asez pe banca si atunci am onservat ca mi se umflase laba piciorului. Ma uit mai bine, dar umflatura tot acolo era, deci nu mi se paruse:((. Cand m-am ridicat, piciorul stang ma durea foarte tare, nu puteam sa calc cu el. Asa ca in 5 min am ajuns la urgente, unde am asteptat la coada ca sa mi se faca o radiografie si surpriza... DUBLA FRACTURA. Am crezut ca fac infarct!!!! M-am ales cu un gips tare frumos si cu "recomandarea" asistentului ca o sa stau vreo 3 saptamani la pat.

Deci, am plecat sa ma plimb si am ajuns acasa cu un picior in gips. Drept amintire, mi-am pozat "semnul de buna purtare" si mi-am propus sa fiu mai atenta pe unde calc.

P.S.: Voi posta si alte intamplari legate de aceasta perioada.